duminică, 18 februarie 2018

Anii mei tineri au sunat a cântec pe acordurile orașului...

deaarhitectura

Fiecare etapă a vieții are farmecul ei. Fiecare vârstă, gustul ei. Aroma și gustul copilăriei mele aveau savoarea nucilor verzi, a ciulamalei de porumbel (cât am plâns odată după o porumbiță albă, fugeam cu ea, dar erau vremuri grele, alimentara era goală, pui se aduceau rar, pâinea era pe cartele, doar din capitală veneau oamenii cu sacii de pâine neagră și cu o franzelă- două mai mult față de cât era porția pe aici), a cărnii de la garniță cu mămăligă, a gogoșilor de salcâm din bucătăria bunicilor. Copilă fiind, eram îmbătată de mirosul iasomiei din grădina de la poartă și de frunzele de izmă bună din grădina din curte. Îmi amintesc de zarzări, de pruni, de gutuiul din spatele curții, de meri, de dudul alb din curtea vecinului care lăsa să cadă fructele dulci și în curtea noastră. Vii îmi sunt în minte și prietenii de atunci, fete și băieți ce-și petreceau ca și noi (eu și sora mea, Florina) vacanța la bunicii din Nucet. Cu ei mergeam pe furiș la discotecă, iar mamaia era bună uneori nu-i spunea tatălui, dar și când ne pâra... 😅 Cu ei mergeam la joacă, la biserică de sărbători sau stăteam, pur și simplu, de vorbă la poartă. Anii au trecut („anii tăi se par ca clipe”), a început liceul, eram adolescentă, descopeream mirajul orașului calm, cu o cofetărie, un film, orașul nebun, postrevoluționar, cu terase unde-mi întindeam caietele de engleză peste care-mi mai aruncam ochii ca să nu irosesc timpul, cu verile toride pe care le adoram, cu iernile geroase și trezitul devreme după 2-3 ore de somn, cu colegii de liceu, iubire, ură, simpatii, șoptit la lecții urmat de 2, cu note mari în teză să nu rămân corijentă. Au fost anii mei tineri, am dansat pe melodia sufletului meu. Am iubit, am plâns, „pe culmile disperării”, în culmea fericirii, urmându-mi visurile, dorindu-mi mai mult, mai înalt. Îmi amintesc de lecturile mele, de filmele la care mergeam împreună cu toți colegii (chiuleam în grup după ce cineva „anunța” profesorul unde vom merge 😊 și mergeam într-un cinematograf insalubru, dar noi nu vedeam asta, eram veseli, vedeam viața din ochii noștri surâzători), de baza de agrement (care mai apoi a fost lăsată mult timp de izbeliște) unde ajungeam cel mai repede pe role. Îmi amintesc că tata (care are marele dar de a mă găsi și-n gaură de șarpe deoarece „se întâmplă” să treacă și el pe acolo 😉) chiar m-a surprins pe role, mergând către bază cu colegii, nu mai știu exact dacă terminasem toate orele, lui i-am spus că da, le-am terminat... Da, o piscină cum este cea de acum, recent inaugurată i-a lipsit orașului, o bază de natație, unde copiii să învețe să înoate. Noi am învățat la Amara, pe lacul acela sărat, în tabere. Plus că mergeam la mare de două ori pe an, în tabără și cu părinții, erau bani, nu era mâncare. Da, am fost generația cu cheia de gât! Neschimbați în idealuri într-o lume în schimbare continuă! Ce i-a mai lipsit orașului adolescenței mele? O echipă de actori profesioniști și o sală dedicată numai teatrului, cum este cea de acum de la Tony Bulandra. I-au lipsit radiourile locale, care să antreneze oamenii în diverse activități. Am dus lipsă de spații de joacă moderne și sigure pentru copii. Orașul nostru nu a avut (și nici nu are suficient încă) locații unde pensionarii să se destindă și să socializeze. Nu are cluburi de tricotat, de exemplu, pentru adulți, făcute benevol, de dragul de a fi alături unii de alții. Nu se mai întâlnesc, ca odinioară, nici colecționarii de timbre sau obiecte rare la Casa Sindicatelor. Orașul nostru nu are o piață centrală frumos amenajată, spațioasă, cu bănci, gheizere, porumbei și priveliște plăcută, cu clădiri frumoase în jur. Nu are locații reabilitate, nu are clădiri de patrimoniu retușate și transformate în muzee pentru a atrage cât mai mulți turiști. La noi, punctul forte este Complexul Muzeal Curtea Domnească și toți turiștii sunt atrași către acest obiectiv. S-a spus că se dorea construcția unui aeroport, ba mai mult, se dorea din Târgoviște o a doua capitală. S-a spus odată, demult, dar n-a fost ce s-a povestit!

deaarhitectura



Toți suntem de vină și nimeni nu e de blamat. Nu mai contează trecutul, locul lui e în muzeul gândurilor noastre, pe care-l vizităm când și când. Important este acum. Vital este să înțelegi că de mic trebuie să te implici, să înțelegi impactul spațiilor din jur asupra calității vieții și să fii la curent cu o serie de aspecte ce vizează rolul și implicarea ta cetățenească în planurile urbei tale. Să înveți ce înseamnă a construi și a contribui la schimbarea mediului construit, să afli ce servicii publice și instituții sunt necesare într-o localitate, precum și rolul lor și ce pot face ele în favoarea ta, să înveți să folosești spațiile în siguranță. Asociația De-a Arhitectura a reușit să informeze 1025 de liceeni, prin 54 de ateliere gratuite, despre toate aceste aspecte, ajutându-i să-și formeze o experiență educațională atractivă care va constitui sursa lor de dezvoltare personală, profesională și de civism. Participanților li s-au propus provocări ce au avut ca idee experiența lor de locuitori ai orașului, ei având prilejul să întâlnească arhitecți și urbaniști care să-i inspire. Ce idee minunată acest proiect! Iar eu, cu acest articol, am acceptat provocarea de a susține Urban Up!, un proiect inițiat de Asociația De-a Arhitectura, care le oferă elevilor de liceu o bună oportunitate de a-și cunoaște orașul. Proiectul a fost derulat în anul 2017, în cadrul programului „Împreună cu Lidl pentru un viitor mai bun”. Totodată, pot fi organizate ateliere și în 2018, fie în licee, în săptămâna „Școala altfel”, fie ca activități ale Clubului De-a Arhitectura. Detalii găsiți pe http://www.de-a-arhitectura.ro/

deaarhitectura