Fără tine nu sunt

       

        Subseară a început să plouă. Cerul vorbește și astfel, își arată starea, iar oamenii se încorporează afectiv cu realitatea exterioară... sunt fie triști, fie somnolenți, fie ambele, transpunând imaginea de afară înlăuntrul lor. Printre stropii care curg, eu caut în mine povești, mă uit pe fereastra care e "mai mult decât un drum spre cer", e aceea care revelă transparența sufletului meu... Mă mut iar în trecut, în copila din mine, adaug întrebarea "ce ai fi, dacă ai fi... fost, făcut, avut, gândit, iubit...?" Las fereastra deschisă, ca povestea să curgă, înaintez încet către oglindă și trasez un chenar imaginar cu vârful arătătorului, ca și cum mi-aș fi portretizat chipul acolo... Acum e timpul cel care își spune povestea, o dată cu cerul, și fiindcă nu vreau să-l las să mă domine, apuc la întâmplare un dermatograf și-mi creionez un zâmbet forțat și static, ca de clovni, iar părul mi-l prind în coadă cu o eșarfă (să par ca în de anii de școală). Am închis doar un pic ochii să respir momentul și m-am văzut într-un leagăn, prins cu sfori de flori de câte două stele, niciodată aceleași, și cum mă balansam din stea în stea am ajuns să parcurg tot cerul, agale, cu desfătare...

Ploua încă și simțeam cum s-au umezit hainele pe mine, mi s-au împrăștiat mărgelele, dar tu nu puteai face diferență între picăturile de ploaie și ele, acolo sus picătura e cât un ou de prepeliță, doar jos pare cât o mărgică... Treptat rânjetul acela clovnesc s-a prefăcut în zâmbet, eram într-o clipă magică pe care am prins-o în palme. Voiam să o păstrez până găseam un mijloc de a-i crește rezistența, de a o alungi, de a o spori... Țineam pumnul strâns și gândeam febril, privirea cotrobăia după idei, dar soluțiile salvatoare se răspândeau ca foile cu portative luate de vânt, când e curent în casă... A etira o clipă... ca să fac din ea milioane de clipe aidoma, ca să o transform în mereu, să cercuiesc o sferă lunatică în ea, pentru substanță, și să o personalizez. Să caut un context pentru clipa mea, să o fac să aparțină ansamblului, cum coși la cămașă un nasture leit celorlalți, pentru sincron... 
       Deodată aud râsete de copil, bucuria aceea autentică, surpriza exprimată zgomotos. Ridic capul buimacă și îmi văd ochii somnoroși în oglindă. Anita deschide ușa veselă, "hei, mama, ai adormit pe scaun!", după care mă întreabă ce țin în pumnul pe care, nedumerită, îl deschid încet... "aaa, asta e o floare, o mușcată albă, din sfoara de la leagăn!" Ea îmi zâmbește complice, "bine, mama!", pentru că m-a obișnuit să intre dincolo de cuvânt, apoi merge în bucătărie unde găsește: pască, ouă roșii, carne de miel la cuptor, salată rusească, borș de miel, drob. E ajunul Paștelui! Aș fi vrut să știu să împodobesc ouă cu desene, însă pentru încondeiere trebuie răbdare și dedicare, iar degetele mele au fost ocupate să cuprindă altceva...
        Ce aș fi, dacă aș fi...? Și am știut, după fericirea care m-a cuprins, că nu vreau altceva, copila mea îmi umple viața, e viața însăși pentru mine, e sentimentul deplin, e primăvara mea. Voi strânge în mănunchi momentele împreună, aroma lor mă va înlănțui sfios în nopți melancolice și ploioase, atunci când copiii dorm. În rest, eu sunt doar cuvinte.

        Pentru a face ca această poveste, care nu urmează logica mentală obișnuită, să fie reținută, lansez o invitație către bloggerii parteneri Spring SuperBlog 2017. Sunt mulți, mă aflu în dificultate, dar aleg, cu mult drag, spre a-mi susține ambivalența rațional-imaginar, două fete care fac parte din juriul unor probe din actuala competiție, ce stăpânesc arta scrisului și a receptării mesajului. Motivul? Cu ele m-am intersectat mai mult în social media. Atât. Ele sunt Alina Gheorghe, câștigătoarea trofeului Spring SuperBlog 2016, și Bianca Alexandra Bîzîiac, deținătoarea blogului Tulips and Sparkles, câștigătoarea locului I la Spring SuperBlog 2014. Nu pot să ies din vraja țesută în această ultimă probă a competiției Spring SuperBlog 2017 fără să menționez că "vina" pentru tema propusă și pentru broscuțele colorate, ce țopăie vesel prin textul meu, o are Olimpia Săpunaru, jurata probei și partener SuperBlog, cea care a anglicizat o gafă lingvistică ("almanahe") - Almanahe (r) - și a transformat-o într-un spațiu stilat, artistic, grațios. 

P.S.: Paradoxul relatării rezidă în faptul că atunci când plouă Luna și stelele nu se văd de pe Pământ, însă partea mea ludică m-a îndemnat să fac abstracție de aceste exigențe științifice și să pun deoparte privirea analitică. N-o lua ca pe o contradicție, ia-o ca pe un vis în care totul este posibil!

Am scris acest articol pentru Spring SuperBlog 2017.
Surse video: YouTube
Surse foto: www