" Cum nu vii tu, Țepeș doamne...?"


România e o stare mai degrabă decât o țară. Când ești departe și ți-e dor de România, duci lipsa senzațiilor și trăirilor pe care le ai aici, cu oamenii de aici, cu limba vorbită în magazine, pe stradă, la televizor sau la radio-ul din mașină. Când revii în țara după care acolo tânjești, la care acolo visezi și te gândești intens, să fii sigur că n-ai să regăsești nici măcar ce îți aduci tu aminte că ai lăsat. Vino mâine în oraș și vei vedea spațiile verzi pline de zăpadă murdară, oamenii pășind prudent pe lângă stâlpii de iluminat ca să nu alunece în gheața îngrămădită acolo, norii și oamenii împrumutând culori unii de la alții...
România e trecutul tău, iar ție de asta ți-e dor, de fapt, de efervescența celui care ai fost, de cei dragi ție peste care anii au trecut sau de cei pe care viața nu i-a cruțat. Te-ntorci să potolești un dor. Și vei vedea că nu poți. Pleci iar către țara adoptivă, dar mintea ta o ia de la capăt, ștergând episodul vizitei tale anterioare în țară. În cap ți se perindă iar imagini cu locuri dragi, persoane iubite, peripeții trecute.
În termeni medicali, România e o boală cronică. Nu o au toți, dar cei ce o au nu se vindecă nicicând. Dacă aici ți-ai trăit copilăria și ți-a plăcut, dacă ai amintiri frumoase din adolescență, atunci pe oriunde ai umbla asta îți va fi reveria - să te întorci cândva, să ai un loc al tău, o casă aici lângă cei asemeni ție... Dacă ai iubit vreodată țara asta, atunci nu ai leac. O prietenă îmi spunea că avea halucinații printr-un mare oraș italian - "m-am uitat în zare și credeam că-s pe bulevardul x la noi..." România e cea mai frumoasă poveste ori una urâtă de tot, de care vrei să scapi, depinde cum o privești... E noroc sau e ghinion, e binecuvântare sau blestem, e vis frumos sau coșmar adânc... Are o bivalență extraordinară...  E starea ușor tâmpă și patologică a îndrăgostitului, și plăcută, și neplăcută, și binefăcătoare, și dăunătoare... E limba în care ai articulat primele cuvinte, e grădina cu prune, mere, gutui sau zarzărele de la poarta casei bunicilor, prima cădere de pe bicicletă, coarda, elasticul, șotronul... Primele nuielușe la "funduleț" fiindcă ai îndrăznit să pleci la discotecă împreună cu vecinele mai mari... Pliciul de muște trântit brusc pe masă care-ți întrerupea visarea și-ți muta privirea către realitate... Bunicii... Părinții... frații și verii... Țara asta ți-e în suflet sau, dacă nu-i, lasă-mă să mă întreb dacă ai unul...! 
Și cu toate acestea, asta-i țara în care tragediile umane sunt calificate drept incidente, în care ard cluburile și ospiciile, în care anchetele se finalizează după multe luni sau ani, țara care nu se înnoiește nici de Paște, nici de Anul Nou... Țara unde poetul strigă tot către trecut - simbol al dreptății - Vlad Țepeș - să-i adune-n cete și să-i ducă-n temniță de unde, mai nou, se iese cu grațiere...
La mulți ani tuturor românilor ce trăiesc sentimentul de țară! Aș vrea ca această sărbătoare să ne găsească mai puțin dezbinați, mai umanizați, mai fericiți.







Vezi și Scrisoarea III
Surse imagini - www.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Răsfăț culinar la „Hanul din meri” ❤

Domnișoara Bubble și povestea ei total neobișnuită