Cadouri pentru cei mici!

chicco.ro

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Mini-biblioteca mea nouă


În ultima vreme am lăsat puțin blogul și alte rețele de socializare pe ultimele locuri pentru că am o nouă "jucărie" preferată numită ebook reader. Mi-am luat unul în rate gen "cumperi acum, plătești la anul!" împreună cu o tabletă pentru fiică-mea, mai mare decât cea pe care o avea. O. și-a luat un hard extern cu banii jos. Precum presupui, totul s-a înfăptuit de Black Friday. Sunt cârcotașă din fire și-mi mențin părerea că la noi nu-i ca la alții și, desigur, nici această zi n-are asemănare cu originala Black Friday și ceea ce presupune ea în țara de unde vine, SUA... acolo sunt reduceri mult mai multe și mult mai mari. 
La noi, reducerile sunt mai mici, aproape ca niște discount-uri sezoniere, mie mi se pare că retailerii oricum le-ar fi făcut, e o numai o părere, poate eronată, nu știu n-am contabilizat nimic. Am apreciat ochiometric. Totuși țin să punctez că am aceste rezerve. Mă rog, ca să documentez un pic articolul, am distribuit  pe G+ o postare fix despre această zi cu însemnătatea ei, puțină istorie, oferte, sfaturi.
În fine, îmi doream de multă vreme un ebook reader adevărat, nu o tabletă, doream să citesc cărți glisând să ajung la următoarea pagină, să pot să port o mini-bibliotecă pe unde mă duc (presupunând că am chef și timp de citit), mi-l doream cu ecran mai mare, dar mi-am dat seama că e mai comod așa, cu diagonala de 6 inch.
În rest, cu viața... a venit frigul, urăsc asta, zilele-s relativ monotone, mie-mi trebuie nuanțe, le mai  colorează cei de lângă mine, slavă Domnului! 
Și da, mai e puțin până rup ultima filă din calendarul de pe hol, lăsând să se vadă zilele lunii decembrie... mereu rămân uimită de cât de repede se scurg... anii...
Week-end plăcut, mă opresc aici, deocamdată, că apoi iar mă năpădesc gânduri de tipă aflată la criza vârstei mijlocii :) și nu vreau să indispun pe cineva...
Să ne fie bine, mie, ție...!



Surse foto - arhiva personală și www.

marți, 15 noiembrie 2016

Gândurile la indigo


Au venit de ceva vreme zilele acelea întunecoase de toamnă, cu ploi și nori magenta, atmosferă apăsătoare și frig. Totuși sunt unele zile în care percepi mai adânc și mai copleșitor aceste neplăceri. Chiar fără să fii meteo-dependent simți neajunsurile lor. Dacă astfel de zile se pliază pe o stare sufletească lipsită de echilibru, oscilantă, atunci ajungi să le vezi și mai mohorâte. Oarecum seci. Total indezirabile.



Nu mi-am propus să defilez aici cu vreo fericire închipuită, ce scriu are legătură cu ceea ce simt, chiar dacă peste vreme nu mă regăsesc în anumite gânduri. Pur și simplu sunt o femeie care nu a învățat să-și controleze emoțiile în totalitate, eu vorbesc și scriu de multe ori sub impulsul momentului. Însă asta nu-i bai, din punctul meu de vedere, fiindcă nu m-a contractat nimeni ca bufon și nici coaching personal nu intenționez să fac. Recunosc că am perioade în care sunt realistă și îmi dau seama că nu tot ce zboară se mănâncă... Dar când gândul mă duce departe, îmi trebuie o atmosferă propice, de atenție, iubire, calm, emoție, viață sentimentală pentru a țese covorul magic pe care să plutesc. Trebuie, în același timp, să mă simt vie, să vibrez, să zâmbesc, să iubesc pentru ca povestea mea să fie veridică. Pentru că, fie că recunoști sau nu, tu cauți o poveste aproape sau pe deplin similară cu a ta... vezi de multe ori, că vrei sau nu, gânduri la indigo (nu forma, ci esența). Este normal să fie astfel pentru că toți suntem oameni. Și, sincer îți spun, nu te mai frământa dacă treci pe lângă un om pe stradă și vorbește despre ceva ce tu trăiești sau ai trăit recent!... Nu o lua personal! Nu vorbea despre tine, răutăți d-astea fac doar copiii! Acea persoană își spune de fapt propria poveste, e doar o coincidență că tu te aflai acolo. Ne gândim de regulă la aceleași lucruri și ne confruntăm cu probleme asemănătoare. Ceea ce ne diferențiază este modul în care le abordăm, ce concluzii tragem, cât ne afectează și cum înțelegem să ne schimbăm. Factorul de influență cel mai profund este iubirea. Dacă abordezi viața din această perspectivă, dacă ai lângă tine oamenii potriviți, dacă ești un om structural bun nu numai că vei avea impact asupra celor din jur, ci îi vei și schimba. Se numește puterea exemplului personal. 




Pentru a fi clară, pentru a mă lămuri, voi merge iar la această postare Pășește lin, unele amintiri dorm încă!  din care am rămas cu două întrebări: dacă bunătatea este direct proporțională cu inteligența și care este rostul pentru care îmi doresc să asimilez cât mai multe cunoștințe. Voi încerca un rezumat al unor posibile răspunsuri...
Din punctul meu de vedere, omul nu poate fi sută la sută bun. Chiar și băbuțele acelea simpatice, bunicuțele noastre, au o doză de răutate... amintește-ți că ele sunt soacre sau că stau pe bancă la poartă și bârfesc. Sau sunt oameni stăpâniți de diverse emoții - mânie, dispreț, dezgust, invidie, ură, ostilitate, ofensă, silă, furie. Iar această stare de fapt nu înseamnă că așa ești tu construit, să fii rău, ci că în anumite momente din viață ai fost stăpânit de respectivele trăiri. Inteligența emoțională este altceva decât inteligența cognitivă, dar acestea nu se exclud reciproc. Nu cred că oamenii cu un IQ mare își gestionează mai bine emoțiile, știu ditai personalitățile care plâng de bucurie sau de nervi, care râd de bancuri deocheate, care dau frâu liber violenței  și multe alte trăiri ce pot părea ciudate venind de la x sau y.
Dacă ți se pare că mă încurc în explicații și nu am discurs este pentru că sunt multe posibilități și foarte multe tipuri unice de caracter. Nici nu știu, de exemplu, cum e mai bine: să fii inteligent și să ierți, dar să nu uiți (că ai o memorie bună), să fii prost și să nu poți să ierți, să fii prost și să uiți fără să vrei... sunt multe alternative. Concluzionând, cât de cât, vorbind strict din experiențele mele, nu cred că a fi bun implică a fi inteligent și nu cred nici că dacă ești inteligent ești o persoană plină de bunătate, iubitoare, empatică.  
Cât despre dorința de a mă instrui permanent, cred că nu trebuie să caut o noimă neapărat, din moment ce așa am fost mereu, așa mă aduc aminte. Am învățat mai mult singură, mai întâi dintr-o pornire de a obține prețuirea celorlalți (colegi, profesori, familie) și apoi dintr-o necesitate de a găsi explicații, o foame de adevăr (așa relativ și subiectiv cum e el), o goană după emoții și după o anume simplitate (paradoxul simplu-prețios). Fără doar și poate, faptul că acel ce este lângă tine te validează și îți recunoaște cunoștințele, că trage din ele un folos învățând ceva, că-l ajută, că-l instruiesc, că-l influențează sau îl modelează este unul motiv să îți continui căutarea, să te duci mai adânc în miezul lucrurilor, să vrei să îndepărtezi tot ce nu a dat roade cândva pentru ca devenirea ta ca om să fie completă.




duminică, 13 noiembrie 2016

Cățelușului meu...

Acesta este un articol pentru tine, cățelușul meu, pentru tine, Puf mic. 
Te-am primit acum 16 ani, aveai o lună sau două, eu și cealaltă stăpână a ta eram în Spania. Cel care te-a adus la noi a zis să-ți dăm doar lapte deocamdată, dar, cum tata se afla în vizită și adusese sarmale din țară, ai adulmecat una cu năsucul tău negru și ai înfulecat-o. Am râs de gestul tău și ne-ai fost drag. După sărbători am fost eu în România și te-am lăsat cu Flori și cu Richard, iar tu n-ai mâncat nimic două zile, deși te îmbiau cu pui și alte bunătăți. Îți era dor de mine și eu mă atașasem de tine. M-am întors după două săptămâni, Flori s-a mutat cu Richard, noi am rămas singuri în mare parte din zi. La început rămâneai peste noapte pe terasă, dar fiindcă îți lipeai mutrița de geam și avea ochișorii ăia mărgeluță care mă implorau, te-am lăsat în casă peste tot. Și dormeai cu mine pe pernă sau la picioare. Și-ți dădeam să mănânci și cu lingura mea, și hăpăiai și coca-cola din paharul meu. Nu mâncai tu chiar sută la sută sănătos pentru un cățel, dar erai fericit, aveai năsucul umed, când mă întorceam acasă săreai atât de sus că te prindeam fără să mă aplec. Odată ai furat un os de pui din gunoi, nu aveai voie, te-am prins de ceafă cum te prindea mama ta și ți l-am scos din gură. Aflasem că nu e bine să mănânci oase de pui, dar ulterior, în țară am descoperit cât de inteligent erai, mâncai numai capetele. Preferai crenvurștii și pateul de ficat, nu prea voiai crănțănele, iar noi ne străduiam să-ți facem pe plac. Îți plăceau chiar și bananele, pepenele roșu, ciocolata. 

Ai fost prietenul meu fără glas, care vorbea cu ochișorii, care se cerea în brațe dând din lăbuțele din față, care-mi lingea lacrimile și urla ca un lupișor pe Cherry Cherry Lady. Mă îneacă plânsul, Puffy, ai murit ieri dimineață. Ursulețule, ultima oară când te-am văzut, ți-ai lăsat boticul în palma mea și l-ai ținut acolo o vreme. Am știut că nu mă uitaseși, chiar dacă în ultima vreme erai bolnăvior, te mușcase un câine mai mare, nu ți-ai mai revenit de atunci.
Te-am adus acum ceva ani din Spania ai stat cu noi în casă, te-a plimbat mama, mama n-a mai fost. 
Apoi, am născut, te dădeam afară din camera copilului, mai îți strecurai mutrița pe ușă și o amuzai pe Anita, așteptai resturi din mâncarea ei, ieșeam cu toții la plimbare, îl așteptai pe Ovi să te scoată încă o dată când venea de la serviciu. Când plecam de acasă fără tine, îți lăsam lumina aprinsă și tv sau radio ca să nu-ți fie urât. La ușă lătrai ca un câine mare, cred că acei ce nu știau te închipuiau un dulău, pe tine suflețelule, o mână de cățel. Ești în sufletul meu, în aproape jumătate din viața mea.
În ultimii ani ai stat la curte la tata, primeai grătar mai des decât de la noi, aveai prietenă o pisică, iernile dormeai pe cojoace vechi, în ultimul timp te băgaseși chiar în coteț. La un moment dat, pisica n-a mai fost, ai rămas cu o cățelușă, Vulpea. Deja nu mai aveai glas să latri sau să schelălăi de durere, te luam în brațe să te spălăm și dădeai să muști, nu rău, doar să ne avertizezi că te doare, nu cred că mai vedeai bine, nu știu dacă mă mai auzeai. 
Totuși, n-ai plecat fără un semn, am simțit, deși nu erai lângă mine, că te ridici atingându-mă pe piciorul drept, ca și cum ai fi fost câteva momente cu mine înainte de sfârșit. N-am știut alaltăieri că era modul tău de a-mi spune adio. Ieri am aflat, ursulețule, atât de tare m-a durut, lacrimi încă îmi curg pe măsură ce scriu... îți mulțumesc că ai fost în viața noastră. Ai fost unic, cățelul meu iubit, ai fost un suflet lângă mine, nu conta unde mă plimb prin casă și de câte ori mă ridicam, tu mă urmai peste tot. Puf mic, vino înapoi, aș fi vrut să fi fost cu tine în ultimele clipe, aș vrea ca tu să fi simțit mereu cât de drag ne-ai fost. 
Te iubesc, inimioară mică de cățel credincios., îmi pare atât de rău că nu mai ești, nu mi-am imaginat c-o să mă doară atât.
Și în dimineața mohorâtă de toamnă, te-ai așezat să te odihnești puțin, obosit și trist, așteptând o rază de soare să-ți încălzească corpușorul firav, tot astfel cum tu mi-ai înseninat anii tineri cu zâmbet. N-a mai fost să fie pentru tine suflet bun, ai rămas acolo cuminte și supus, precum ai trăit. 

Pufi si Max 



marți, 8 noiembrie 2016

Pășește lin, unele amintiri dorm încă!


Sunt fraze pe care le-ai rostit cândva și le poți reproduce cu acuratețe peste ani mulți. Una dintre ele este cea pe care am spus-o, verbal sau nu, când aveam cam 25 de ani și cred că ghicești ce poate fi... era aceea cu "lasă, am timp, mult timp!" Am timp și acum, numai că felul în care spun cuvintele este altul, mai resemnat, și, de multe ori, mă întreb ce semn de punctuație să pun. Nu e mai potrivit un semn de întrebare? Aroganța și siguranța de atunci au fost înlocuite de neliniște, de zbucium, de îngândurări repetate. Nu vreau să fac o dramă din asta, nu vreau să risc să cad în patetic lamentându-mă la 42 de ani. Totuși, am mult, mai ales când te gândești cum și când au trecut... Am clipe de viață și trăiri alături de alți oameni ce mi se perindă cu o precizie și o luciditate de peliculă, dar am și momente care s-au dus ca un fum, învârtindu-se ca într-un carusel, amețitor, rapid și inutil...
Am un nuc în fața blocului, ce-și întinde crengile până la etajul la care stau. Săptămâna trecută era înfrunzit, astăzi nu mai are decât câteva frunze răzlețe. Chiar le vedeam desprinzându-se și picând uneori.  Așa simt eu perioada aceasta între adolescență și maturitate. Am fost, între anii aceștia mulți, o frunză în bătaia vântului, ce a căzut cât ai clipi, brusc, trist, fără sens. Știu ce am făcut pentru mine în fiecare an de atunci încoace, pentru re-naștere, însă nu văd rostul, pentru ce am evoluat?! Pentru ce înaintez în vârstă foarte informată, documentată, oarecum "doctă"? Pentru cine mă pregătesc atât? Dumnezeu mă știe de mică, fix ca pe oricare, pot să fiu și mai prostuță în fața lui, nu înseamnă că-l iubesc mai puțin, iubirea nu e condiționată de inteligență. De ce învăț, de ce citesc, de ce mi-e foame întruna de cuvinte? Bani buni nu se fac din asta, trebuie să fii genial să dai o lovitură, deși, la ce bestseller-uri sunt pe piață,  poți să fac lejer o încercare. 
Știu că e imposibil din punct de vedere fizic să trăiești zi de zi cu adrenalina stimulându-ți mușchiul cardiac, la intensitate maximă, pe cai, în vâltoarea vieții. Poți încerca să captezi totuși aceste clipe când apar, să fii pe fază, adică.  Știu să râd, să zâmbesc, să respir adânc. Știu că pe măsură ce clipesc, toate momentele trec, imprimându-se sau nu pe retină, alcătuind filmul care mâine va începe cu ieri... am râs, am zâmbit, am respirat adânc și am scris sau nu despre toate acestea. 







Știu că deși am un telefon mai performant decât anul trecut nu vorbesc mai des cu prietenii, nu fac mai multe poze sau filmulețe cu el, nu mă joc ceva instructiv și nu din cauză că nu mi l-aș fi dorit, pur și simplu cred că îmi dau singură timp lăsând totul pe un mâine nedefinit. Invitat la o emisiune Tv, Cătălin Botezatu constata, oarecum dezolat, că tinerii de azi nu își fac planuri, nu au ținte definite și scopuri clare, ei trăiesc momentul și atât. Așa este. Dar, eu întreb - într-o lume atât de nesigură, cu un viitor incert, într-o țară care confundă tupeul cu curajul și își îndepărtează valoarea autentică, ce repere să ai, ce modele să urmezi, ce plan să trasezi? Eu nu trăiesc pe repede înainte, ca regulă, dar dacă trebuie să accelerez o fac. Așa se trăiește acum, se mănâncă pe fugă în fața televizorului sau lângă computer, se fac temele repede și calculele aritmetice cu calculatorul (pe ascuns, să nu mă prindă mama, care amestecă în ciorbă), se iau pastile la indicațiile farmacistului (care încurcă locația vezicii biliare cu aceea a splinei, lui O. i-a spus o tipă că fierea e în stânga!)  și multe alte anormalități pe care nu poți să nu le sesizezi. Dacă așa se trăiește acum, nu mă opun, nici nu ader, ci doar mă port natural, cu multă înțelegere de sine. Și dacă eu, prin prisma educației primite, a autoeducației, a experienței de viață de până acum, fac ce trebuie și totul este bine cu mine și cei dragi, atunci îi voi mulțumi lui Dumnezeu și voi continua să merg pe drum, cu sau fără un plan. Trăiesc acum și deja este momentul trecut. Nu există clipa prezentă, trecută, viitoare, viața e formată din trăiri, simțiri, sentimente. Timpul este doar un reper care te ajută să faci puțină ordine. Un semn de orientare care pe mine mă împiedică, mă rănește, mă estompează, dându-mi uneori însă și dovezi de prietenie. Sper să nu fie cel mai fals amic al meu!
                                 
                 Bună dimineața mie, ție...!






Surse foto: www

Drumuri printre... cuvinte




                   


                   Încep acest articol prin a-ți mărturisi ceva ce tu știai despre mine încă de la primele postări - îmi place să citesc! Că se reflectă sau nu din personalitatea mea, cititul este pentru mine o pasiune. Mă interesează mai mult să simt atunci când mă cufund în viața și intimitatea altora decât să vorbesc despre aceste trăiri. Editura RAO  a lansat însă o provocare pentru mine, invitându-mă să povestesc despre ce aș dori să citesc în timp ce afară ninge liniștit, iar eu, într-un fotoliu comod, savurez un ceai cald cu scorțișoară. Sună tentant, nu? La căldură, relaxată, prea destinsă aș spune, mintea mea cere puțin suspans dublat de acțiune și senzații intense.



Prima alegere a fost o carte,  intitulată Omul nepotrivit , a lui John Katzenbach, un thriller psihologic interesant despre fixații și obsesii, dragoste cu sila, amenințări și pericole. La polul opus stau dragostea de părinte cu spaima, neliniștea, dăruirea totală și dorința de a-și vedea copilul în siguranță, protejat. Subiectul, destul de palpitant și terifiant în sine, este abordat într-un mod trepidant din perspectiva ambelor părți - cel care caută să se răzbune și victima sa. Intriga este construită în așa fel încât să te țină pe marginea scaunului, nicidecum confortabil și surâzător, afundat între perne, dar asta am și căutat. La final, autorul a conchis cu o idee care te îngrozește, cuprinsă în zicala "acel ce doarme cu paloșul sub pernă, de paloș va muri". Este similar cu proverbul românesc, uitat de mulți atunci când comentează malefic sau când sunt stăpâniți de răutate față de semeni -  "Cine sapă groapa altuia, singur cade în ea." Nota bene!









                        Lăsând noaptea să-mi fie sfetnic, trec la cea de-a doua alegere. Mă opresc tot la editura RAO, la o colecție superb realizată din punct de vedere grafic, deosebită și atrăgătoare, care prezintă operele celor mai renumiți scriitori ai tuturor timpurilor. Vorbesc de RAO  Clasic și aleg, dintre cele trei cărți ale lui Gabriel Garcia Marquez cumpărate recent, să re-citesc Un veac de singurătate, fiindcă mi-e dor de cartea asta, descoperită când eram la liceu, tot astfel cum mi-e dor de cineva sau ceva drag. O aveam în ediția veche, cea negru cu roșu, am tot împrumutat-o și apoi i-am lăsat-o cadou unei prietene. Gândul meu era s-o iau pe aceasta, cu traducerea bazată pe cea mai autorizată ediție, cea comemorativă, apărută la Madrid în 2007, sub egida Academiei Regale Spaniole și a Asociației celor 19 Academii de Limbă Spaniolă, știind că este singura care se bucură de privilegiul de a fi fost revăzută de autor. Și un scriitor mereu tinde să modifice ceva la conținut, nu? De regulă, îmbunătățește! Iar să îmbunătățești o scriitură premiată cu Nobel, genială în sine... imaginează-ți ce măiestrie artistică care tinde spre desăvârșire! 











                                 După ce voi termina cartea îmi voi cumpăra, de același autor, „A trăi pentru a-ți povesti viața”, un volum de memorii, cu mărturii despre viața lui publică, despre secretele vieții sale particulare, încifrate în romane. Categoric, sud-americanul e un om fascinant, merită prețuit, admirat pentru abordarea actului literar,  iar pe lângă curiozitatea strict umană pentru amănuntele despre el, mă interesează și punctul lui de vedere ca ziarist, felul în care aborda gazetăria, modul său inedit de a vedea lucrurile și unele aspecte ale vieții.








                         A treia alegere este aleatorie, în sensul că nu mi-a fost recomandată de cineva care a citit această carte. Am citit pur și simplu in brief  despre „Prințesa lupilor”  de  Cathryn Constable atunci când am răsfoit site-ul  editurii RAO  căutând o carte la secțiunea ficțiune-tineri. Pentru că la noi în casă toată familia citește. Mi-a plăcut prezentarea cărții și m-am gândit să i-o dăruiesc fiicei mele cu ocazia sărbătorilor de iarnă, mai ales pentru că subiectul este atrăgător - prințese, diamante pierdute, palate, nopți reci în Rusia, zăpadă și lupi. Sigur lectura o va prinde în mreje, o va captiva și, cum avem două fotolii, unul va fi ocupat de ea. Ne vom zâmbi și voi fi acolo să-i explic "cuvintele necunoscute". Deși citește și el, O. este atras cu predilecție de filme, așa că îl vom invita din când în când să părăsească pelicula, atrăgându-l cu discuții interesante și cu deliciosul nostru ceai de scorțișoară.



                  Mă mulez pe gândul scriitoarei Ioana Pârvulescu, ce afirma că literatura nu a plictisit-o sau dezamăgit-o niciodată. " M-au decepționat zeci, poate sute de cărți, mii de pagini neinspirate, dar nu literatura. Am impresia că, dintre multele bunuri perisabile ale vieții, are termenul de garanție cel mai generos. (...) Mă simt bine evadând din propria viață în cea din cărți, mă simt la fel de bine când viața din cărți îmi invadează propria viață și mă ajută s-o înțeleg."
                  Aș scrie mult mai mult despre lecturile mele, pasiunea de a citi, tipul de caracter preferat, scriitori pe care-i iubesc, am multe povești, dar toate la timpul și... locul lor pe blog. :)  Precum o carte cuprinde un mod de a gândi identic sau asemănător celui propriu, toți trăim cu speranța că-n viața asta vom întâlni măcar o persoană care ne conține, total sau parțial.  Găsind-o și în realitate, vom da contur visului, îl vom savura și vom începe să  construim alte vise. Lectura le colorează, le variază, le ajută să se realizeze... E o călătorie în care fantasticul se insinuează plăcut în realitate, irealul devine posibil, iar lumea cuvintelor îți modelează propria lume.... E o lume ce mă împlinește, mă uimește, mă atrage, mă învață!








Am scris acest articol pentru Superblog 2016.
Surse foto: site-ul  http://www.raobooks.com/ și arhiva personală.
Sursă citate: "Cartea întrebărilor" de Ioana Pârvulescu
                         și "Proverbe românești"

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Marc Anthony - Flor Pálida







"De aquella flor surgieron tantas cosas,
Nacio el amor que un dia se habia perdido,
Y con la luz del sol se fue la sombra,
Y con la sombra la distancia y el olvido."


vineri, 4 noiembrie 2016

A 13-a zodie sau siropul fără brand


            
  
           Oamenii simt nevoia să vorbească, să scrie, să se simtă importanți, să li se valideze calitățile, să intre în dispute, să fie chiar agresivi în mimică și vorbe, uneori. Cu toate acestea, nimic nu se schimbă pentru că protestele n-au forță, mai ales din lipsă de adepți sau susținători. Conflictele se sting din cauza unor temeri nemărturisite sau superstițioase...  de a nu fi taxat de sistem, judecat de semeni, de rude, de bunul Dumnezeu sau chiar de tine însuți... Rămâi epuizat degeaba, nimic n-ai modificat! La avalanșa de informații din diverse și multiple surse, datele sunt asimilate parțial și uitate repede. Mai demult aveam mai des curiozitatea urmăririi firului unei știri (follow-up), acum de-abia îmi aduc aminte să mă uit la filmul x de la ora y, care-i bun, mi-a plăcut ce am văzut în trailer! :)... nici nu se mai pune problema unei continuități a evenimentelor pentru arhiva minții mele!
             În general, în zilele noastre, oamenii duc lipsă de metodă, tactică, un mod de a pune problema și nu din lipsă de argumente, ci pentru că nu mai au răbdare. Simplu. Nu din răutate îți deranjezi colaboratorul de la lucru pentru ceva, orice, ci pentru că tu vrei acel lucru atunci și neapărat. În toate domeniile primează vanitatea, succesul personal și mai rar (spre zero) contează reușita afacerii și bunul mers al unei cauze. Mereu cauți motivația personală, de regulă banul, în detrimentul spiritului de colegialitate și al profitului firmei. Întotdeauna primezi tu fără să ții cont de nevoile celuilalt... și-apoi te miri că-i sare țandăra sau nu ți-e prieten!
             Sunt și situații de viață în care oamenii cu argumente rezonabile pierd puncte, de fapt aici, pe ale noastre plaiuri, aceste situații sunt predominante. Sunt acele situații care fac un simplu sirop să se vândă mai bine decât un brand autentic, fiindcă se dă ieftin. 
Sau, văzând din alt unghi, sunt momentele de intensitate mică ce vin însă la momentul potrivit, lovesc slab, dar cu impact. Depinde de viteza pe care o are obiectul, chiar dacă e ușor poate sparge un corp mai greu... ceva de prin fizică, nu stau să răvășesc noțiunile astea prea mult acum. Lenea e un punct în minus la mine...

Însă, eu sunt o optimistă, precum mă știi, n-am scos în evidență partea cu finalitate negativă... Prefer să visez cât de des pot, să explic de câte ori e necesar, să aștept, să dau detalii, să scriu fraze lungi formate din propoziții separate de puncte de suspensie. Mă centrez pe idei și mai puțin pe forma în care le redau, mă concentrez pe logica unui concept, pe originalitatea lui. Un gând se schimbă în funcție de stare, de trăire, iar acestea variază în funcție de emoția simțită.
Îmi place să scriu despre mine, dar am ales ca acest blog să nu fie nici orarul meu zilnic, nici lista de cumpărături. Ceea ce înseamnă că nu voi scrie despre a 13-a zodie...

                       Bună dimineața!

Toate fotografiile sunt din surse web.