sâmbătă, 28 mai 2016

Nucet - ulițele vacanțelor

Dindioden - ursulețul A.
Și fiindcă multe din amintirile mele sunt povești minunate stropite cu fericire infantilă, mult râset, voie bună și implicare deplină voi mai completa aici articolele anterioare cu anii timpurii ai copilăriei mele, în care prezența constantă era cea a surorii mele și a bunicilor, în primul rând. Reușeam să ne strângem toți copiii pe la porți și jucam capra, de-a leapșa, lapte gros (de ce gros?, adică bătut?), de-a baba oarba, de-a v-ați ascunselea, <Țară, țară, vrem ostași>, cu coarda, cu elasticul și multe altele, nu le mai sap prin minte.
Cel mai frumos ne jucam noi, fetele, cu niște bebeluși minusculi de plastic, fără păr, gen păpușă evi fără plete, cărora le coseam diverse hăinuțe din materialele rămase de la rochiile pe care le comandau mamele noastre la croitor. Și eram destul de pricepute, mai făceam și pantofiori croșetați, coseam pe etamină pături frumos decorate pentru pătuțurile lor... și totul se petrecea în aer liber, lângă o fântână ce-o aveau bunicii în curte (ți-ai mai lăsa pruncul lângă puț?) sau pe prispa care dădea spre grădina cu flori (în care creșteau și un cireș galben și lămâiță parfumată). Aveau de toate bunicii mei în micul lor colț de rai, care era și al nostru vacanță după vacanță. Până n-a mai fost bătrânul, Nichita lipoveanul, care mi-a fost ca un înger trimis de Dumnezeu să mă protejeze, să-mi scoată cuiul ruginit din talpă și să-i cheme de urgență pe părinți să mă ducă la spital pentru antitetanos, să mă învețe să merg pe bicicleta cumpărată cu drag de el, să ne monteze leagăn în garaj, să ne explice despre gâzele de Colorado înciudat că atentează la cartofii puși pe doua brazde lângă gardul exterior al porții, pe care nu-i fura nimeni pentru că oamenii aveau calitate umană superioară cu mult celor din timpurile astea...
imagine web
bunicul, care scria în rusește scrisori pentru surorile lui rămase peste graniță, care folosea odicolon (eau-de-cologne) rusesc adus din vizitele lui la rude, bunicul meu din toți ochii albaștri, din zarea de unde mă privește, poate vesel, poate dezamăgit, dar care de ceva ani nu mai este singur, este cu Ana lui, care a așteptat, de când el s-a dus, numai acel moment al re-întâlnirii... 

           Avea bunicul pe lotul lui doi nuci înalți și bătrâni... o să-ți mai povestesc cu drag și despre lot, gârlă, despre cum coseam plăpumi, despre CAP-ul unde am văzut cum se face smântâna, despre alte multe... ce sunt de odinioară și totuși de ieri...