Cadouri pentru cei mici!

chicco.ro

joi, 29 decembrie 2016

Cu Dumnezeu înainte!


După ce trece Crăciunul, cu masa în familie, odihna celor două zile, lacrimile pe ascuns pentru cei pe care nu'i mai poţi avea aproape sau nicicum, comentarii despre cei care ţi'au urat fericire cu ocazia sărbătorilor... după bradul împodobit încă înainte să vină Moş Nicolae, după aşteptările oarecum cicălitoare, dar pline de emoţii ale copilului tău, după supărarea că Moş Crăciun ţi'a adus mai puţine jucării anul ăsta fiindcă i'ai cărat pe părinţi prin magazine, unde ai vrut cam multe şi moşul a văzut, deci a considerat, în marea lui înţelepciune 😄 , că'i de ajuns, mai domol... după toate acestea şi "mult mai mult" eu am simţit anul ăsta, mai acut ca în alţi ani, că sărbătorile de iarnă sunt cam gata... Nimic mai greşit totuşi, fiindcă acum aştept cu nerăbdare Revelionul, cu pluguşorul şi sorcova, Sf. Vasile, sper să ne invite tata 😊 , plus celelalte sărbători ce vor veni. Deci, să zic doar că am avut o pasă proastă!
În altă ordine de idei, ca să revin la prezent, a fost cutremur alaltăieri noapte, dar, deşi eram trează, nu l'am simţit şi vă spun dragilor că adevăr grăiesc acei oameni care te sfătuiesc să mergi sub tocul uşii că este mai puţin periculos. Să'ţi explic! Mi se stricase computer'ul şi O. mi'l formata rapid, deşi era obosit. El era pe scaun în sufragerie, eu eram în tranzit între bucătărie şi sufragerie, deci ieşeam pe o uşă şi urma să intru pe alta, eram în picioare şi nu m'am clătinat. N'am simţit absolut nimic, ci mai mult m'am speriat de reacţia lui. Ca opus, acum o lună şi ceva, tot noaptea, la cutremurul de aproape 5 grade pe scara Richter, eram pe scaun pe balcon la o ţigară şi l'am simţit rău de tot, cu inima la galop, cu...tremur şi toate cele. Şi'n ciuda a ce se anunţă prin toată media, acest tip de fenomene nu se pot prezice. Şi chiar de s'ar ştii din timp, nimeni nu ar anunţa oficial pentru că s'ar crea panică, spaimă, o degradare a stării mentale a oamenilor. Iar unii, care vin pe la TV şi spun că astea' s simulări pentru a pregăti populaţia pentru un mare cutremur, că la fiecare 40 de ani e musai să fie unul major, mi se par nişte inconştienţi ce aruncă vorbe, se cred importanţi, ei ştiu, au informaţia, de fapt sunt nişte colportori, habar n'au, pentru că numai Dumnezeu poate şti! Şi'n loc să'ţi canalizezi energia către ceva interesant şi constructiv, stai şi'ţi macini creierul cu gânduri, tresari la orice mişcare aparent neobişnuită şi'n loc să râzi şi să savurezi minutele pierzi ziua neliniştit. Şi oricum, dacă ai ştii, ai putea schimba asta? Poate ai putea fi la adăpost agăţat de'o stea cu o sfoară sau căţărat într'un copac departe de betoane. Ce zici, te'ncumeţi să devii pasăre pentru un timp, până trece primejdia? Aiurea! Tot rugăciunea şi un psihic bun mă vor scoate din stările astea induse de informaţiile superflue. Să ne ferească Dumnezeu!
În rest, aş vrea ca în 2017 Dumnezeu să ne ajute să avem belşug şi momente frumoase şi line. Să ne menţină sănătoşi, voioşi şi plini de umor pentru a savura viaţa din plin. Să fie călăuză pentru a lua decizii înţelepte şi să ne scoată'n cale oameni frumoşi. Asemenea vă doresc şi vouă, am văzut accesări din România, mulţumesc, din USA, thank you, din Germania, danke, din Rusia şi Ucraina, cпасибо, din Spania, Argentina şi Mexic, gracias, Italia, grazie, din Turcia, teşekkürler, din Brazilia, obrigada, din Franţa, merci şi multe alte ţări nemenţionate de statistici. Să vă ajute bunul Dumnezeu să vă atingeţi idealul, să aveţi parte de lucruri bune, să vă îndepliniţi visurile, să trăiţi în armonie. La mulţi ani!

Speranţa


Surse foto - personale.

marți, 20 decembrie 2016

La Gala SuperBlog 2016 (II)


filă din jurnal

decembrie 2016, urmare de aici 

                 Sesiunile de fotodivertisment au venit ca o surpriză și ca un mod amuzant de a face poze. Ele au fost posibile datorită celor de la PartySnap și au fost realizate cu ajutorul a două doamne-operator foarte simpatice, care m-au lămurit cum și ce... Pe scurt, am făcut cunoștință cu un mare aparat cu multiple funcționalități, cu un ecran pe care se vedea imaginea receptată de o cameră plasată lateral. În câteva secunde imaginea se capta și tu puteai apoi să-i aplici diverse obiecte virtuale (inimioară, floricică, pălărie, ochelari și chiar și personaje). După ce ai stabilit că așa vrei să arate fotografia, o trimiți prin email, o postezi pe facebook, o imprimi (cu sau fără magnet)... sau toate trei la un loc. Display-ul este tactil, tragi obiectele selectate unde dorești pe fotografie. De asemenea, se scoate la imprimantă pe hârtie cu protecție UV și împotriva lichidelor. Am făcut cinci fotografii, cred că A. ar fi dorit mai multe, dar n-am vrut să inoportunez prea tare... Mă rog, să zic că am descâlcit-o și p-asta, m-am dumirit cum și ce, e interesant să fii la zi cu progresul tehnologic, fără să-ți faci din asta un scop sau o obsesie... Eu n-am umblat prea tare la imagini, un trifoi cu patru foi, o inimioară... suficient!

foto www

              
                     Voi intra în curând și pe site-ul Editurii RAO pentru a cumpăra folosindu-mă de voucher-ul primit, am luat 89 de puncte la advertorial, nu-i nota mea cea mai mare, dar nici cea mai mică... oricum le adresez mulțumiri și aprecieri, consider cărțile RAO apariții editoriale de excepție, mereu frumos prezentate și bine corectate...
              Swiss Solutions  i-a premiat cu obiecte personalizate pe cei care au fost pe fază pe Facebook cu o zi înainte, confirmându-și prezența la Gală...  (mingi medicinale și niște agende atât de frumoase încât mi-a lăsat gura apă :))



             
                     După premiere și fotografiile de grup, momentele de savoare le-am primit de la Delaco și două firme ce produc vinuri, într-o inedită asociere de brânză cu vinul potrivit, mărturisesc că m-am limitat la brânzeturi și le-am găsit delicioase... Aș repeta oricând experiența, cred că aș mânca mai puțin din fiecare să am loc și pentru tort, care pe lângă aspectul simpatic personalizat, a avut un SuperGust...






            
                      Și fiindcă se impune o scurtă concluzie, acest concurs m-a determinat să fiu puțin mai atentă la detalii, să mă documentez înainte să abordez un subiect, să scriu la timp fiindcă în criză de timp nu pot scrie, iar Gala mi-a scos în cale oameni frumoși, generoși, veseli... Am fost plăcut surprinsă și-mi pare bine că am trăit această experiență!
               
            

sâmbătă, 17 decembrie 2016

În doze mici...

Nu mă urma! Nu îți voi spune niciodată adevărul, întotdeauna îți voi povesti despre lumi ce nu există, despre sentimente pe care nu le am, despre visuri improbabile. Nu mă urma, nu m-aș urma nici eu, deoarece nu știu încotro merg, unde pot ajunge realmente, fără imaginație nu-s nimic! Și nici nu mă numi! Habar n-am cine sunt, ce vreau de fapt, la ce aspir, cui mă dedic, pe unde-mi rătăcesc gândurile. Nu mă urma! Eu nu-s un exemplu bun, nu fac ce trebuie, fac ce-mi vine, ce am chef și mă răzgândesc des. Eu nu privesc ceea ce privești tu sau , dacă ne uităm în aceeași direcție, se poate să nu vedem același lucru. Dar... deranjează-mă!... Aici sunt să te ascult, dar nu-mi acorda numai calități, nu te lua după mine... Prietenia și iubirea mea sunt capricioase, nu le da atâta importanță! Vorbele mele nu sunt răspunsuri la întrebările tale, ci sunt acele cuvinte pe care vrei să le auzi tu, care-ți sunt necesare ție. Acțiunile mele sunt alandala, ale hazardului, în mintea mea e adeseori frică, de multe ori haos. În realitate, eu sunt cea care are nevoie de tine. Eu sunt cea care vrea cuvinte, gesturi, dovezi. Dar niciodată nu ți-am spus asta, din contră te-am așteptat tăcută să vii către mine, te-am atras, iar singurul meu merit este că am știut să aștept. Că am avut răbdare. Sunt pierdută, sunt singură, poate chiar greșită. Inima și mintea mea merg în direcții contrare. Caut un ghid, poate și o altă cale... Ceea ce tu iei ca semn de chemare e, de fapt, o mână ridicată după atenție, cerând ajutor. Nu călca pe urmele pașilor mei, au fost drumuri pe care le-am bătătorit degeaba, au fost momente în care nu m-am bucurat de priveliște, au fost fragmente pe care nu mi-am lăsat amprenta. Și totuși, fii fericit că sunt, fără să faci un exercițiu invers de imaginație. Și dacă nu-s pe placul tău, dă-mi valoare fără să umbli la esența care te-a atras și umple-te de mine ca de un parfum prețios - în doze mici.



surse foto - www

miercuri, 14 decembrie 2016

La Gala SuperBlog 2016 (I)


filă din jurnal

11 decembrie 2016
          Acum, în aceste ultime zile ale anului 2016, am avut parte de o surpriză frumoasă din partea organizatorilor competiției Superblog 2016, ediția a 13-a. Deși nu am fost printre finaliști (am participat doar la 12 probe din 24), am fost invitată, alături de familie, să particip la Gala premiilor, care a avut loc la  Hotel Arc de Triomphe , unul dintre sponsorii acestei ediții. Cu gps-ul setat pe adresa hotelului am parcurs drumul Târgoviște-București, cu mintea plină de presupuneri și scenarii, cu muzica de la radio, cu o pauză de cafea și cu multe alte gânduri și emoții. Hotelul în sine, primirea ospitalieră, camera confortabilă cu mobilier din lemn masiv, decorată cu stil și multiple facilități, n-au fost singurele bucurii neașteptate de care am avut parte. 



           

                 La Gala, care a avut loc în Sala Victoria, fiecare blogger prezent a mers către scena colorată de banner-ele publicitare ale sponsorilor competiției, unde a spus câteva cuvinte cu timiditate sau cu hotărâre, emoționat sau relaxat, după care a primit aplauze și cadouri. Editura RAO a premiat cu un voucher de 30 de lei (pe lângă cadourile pentru câștigători), cei de la Farmec  au fost chiar șarmanți, oferind pachetul cadou Gerovital Happiness  ce conține cremă demachiantă și cremă CC cu aromă de piersică, iar Sano Vita , sponsor pentru care eu nu am scris (acum îmi pare chiar rău că n-am avut starea necesară să scriu pentru că aș fi avut despre ce, mai ales că zahărul brut și ceaiurile de la ei nu-mi lipsesc în casă!), a venit cu mici detalii comestibile care au amuzat-o pe fiică-mea, de exemplu un pachet de musli în formă de inimioară, rondele de cereale cu glazură de ciocolată, ceai, semințe...



           
Bineînțeles, m-am auzit și eu strigată, m-am trezit cu microfonul, de ce n-oi fi repetat ceva în gând (?)...  pe măsură ce vorbeam bătăile inimii își modificau intensitatea... Nu o mai vedeam nici pe Claudia Pătrașcu zâmbind blând și încurajator, nu vedeam pe nimeni în față, cu inima galopând am spus câteva vorbe coerente, sper, mi-am primit cadoul și am luat-o către masă înapoi, plutind siderată, de-abia așteptând să mă așez, să fiu la adăpost, deși fiică-mea mă ovaționa ca pe o premiantă, numai pierdută în mulțime să nu mă simt... :) Momente pline de încordare pentru un individ care nu știe să-și gestioneze emoțiile în contexte ca acestea și care are o teamă de ridicol pronunțată... Totuși, eu am apreciat sinceritatea și autenticitatea celorlalți, le văd ca pe calități și le-am întâlnit destul de des la cei prezenți. 



            

               Trecând peste aceste trăiri, am reușit să am și alte experiențe plăcute, adică m-am simțit bine, am întâlnit oameni minunați, am interacționat cu fete și băieți la masă sau... la o țigară în ger până am înțepenit pe scaun, am băut cafea până m-a apucat durerea de cap, am făcut fotografii despre care îți voi povesti într-un alt articol în care voi da și note din postura de "fan brânză"...

surse foto - FB Grup Superblog
                   - Daniel Botea
                   - Albert Budica
                   - arhiva personală
               

vineri, 9 decembrie 2016

Între intenție și indecizie...


Răsfoiesc cu drag această mare carte numită internet, atunci când nu mă deranjează luminozitatea ecranului, și văd diverse informații interesante, fotografii frumoase sau mai puțin plăcute, ascult muzică sau zgomotul unora, după caz, sau văd și revăd figuri simpatice sau mai puțin agreabile. Mai răsfoiesc și pagini de blog de călătorie, culinar, de poezie etc.. Citesc, de asemenea, interviuri, ceva știri, mă feresc de horoscop (nu de zodiac, ci numai de predicțiile zilnice), citesc fragmente de recenzii, mai vorbesc și pe chat pe fb... mă rog, cam ce face tot omul când are neclarități sau curiozități. De ce-ți spun toate aceste banalități cu aromă de orar? Fiindcă ele mă duc către un subiect care mă roade, mă macină, mă chinuie, îmi provoacă într-un fel o anume suferință, îmi aduce dileme și... totuși mai rău ar fi să mă lase rece... Adică, motivul torturii mele mentale este dacă voi... când voi...scrie o carte. Mie-mi vine să încep și mâine, dar apar două întrebări neprevăzute - cum voi... despre ce voi... scrie? Mai am puține nelămuriri și pentagonul sau hexagonul de întrebări fundamentale, baza jurnalisticii, va fi acoperit.

 
 De-a lungul timpului am discutat cu multe tipuri de oameni, am avut multe cunoștințe (oare unde au dispărut toți?) care m-au sfătuit să încerc. La un moment dat, prin 2003 sau 2004 i-am scris o scrisoare (clasic, trimisă prin poștă) lui Ioan Lilă, autorul cărții "Parfumul păpușilor de porțelan". Nu mai știu exact cum mi-am redactat rândurile, dar, pe lângă faptul că i-am spus că mi-a plăcut romanul său, mă văitam, cum fac și acum, că nu pot și eu să scriu o carte. Cred că adresa lui fusese publicată prin ziarul Adevărul, alături de recenzia cărții sale și de invitația de a o cumpăra. Domnul Lilă, surprinzător, mi-a răspuns și, impresionat probabil de fluența cu care mă exprim, chiar mi-a recomandat să ies curajos cu o carte despre viața mea. Bineînțeles că nu mi-am pus problema, dealtfel în vremea aceea mă gândeam că n-aș avea mare lucru de povestit, am clasat gândul și mi-am văzut de viață, de trăit, mai bine zis, nu de povestit.
           
Asta până când m-am angajat la un cotidian local, apoi la altul, apoi... acasă fiindcă era criză. La unul dintre ele am legat relații de colegialitate mai lejere și mai frumoase decât la celălalt, iar cu unul dintre redactori am devenit mai familiari (noi toți din familia noastră). Într-una din zilele când Mircea era pe la noi, am adus din nou discuția la ce mă frământa pe mine - dorința mea de a scrie o carte. Iar el mi-a spus același lucru. Scrie despre viața ta, toți marii scriitori au scris de fapt romane inspirate mai mult sau mai puțin adânc din viața lor. Sigur ai întâlnit persoane interesante pe care merită să le menționezi. Și multe alte... 
Și da, am stat și m-am gândit, subiectele sunt oarecum finite, emoțiile la fel, stările au și ele o definiție. Ce contează e de fapt modul de abordare, felul în care vezi, stilul în care redai ceea ce vezi. Avem moduri diferite de a privi stelele și de a ne imagina ce este acolo, însă stelele sunt la fel pentru toți. "The Sun Also Rises", cum spunea Ernest Hemingway. Și atunci care-i baiul? De ce nu scriu? Eu cred că nu mi-e foame suficient - nici de mâncare, nici de laude. În niciun caz nu-mi vine să spun că "am eu timp!" că, sincer, de data asta, chiar sunt într-o criză de timp, într-o căutare individuală a unui scop, motiv, rațiuni existențiale... Și-n plus, dacă stau să mă gândesc bine, acum îmi și doresc să scriu, dar nu scap de abordarea asta de jurnal intim... Plus că nu-mi trece nici măcar tangențial, pe lângă cap adică, să-mi povestesc viața... Atunci despre ce aș putea scrie? Eseuri... exact ce se scrie acum - în teanc... habar n-am și cred că nici har... (?)


           
Plus că mă voi confrunta cu o problemă cu care se confruntă mulți scriitori reali (care au publicat cel puțin o carte) și anume lipsa publicului cititor cumpărător. Și nu pentru că oamenii-s inculți, ci pentru că-s munciți, epuizați, cu puterile nule deoarece în țara asta trebuie, paradoxal, să-ți consumi forțele pentru a supraviețui. Te irosești ca să trăiești. Într-un fel sunt hărțuiți de către viață, sunt vânați de situații și pășesc oarecum temător pentru că, pe măsură ce pășesc spre o nouă zi, grija materială se ivește iar și neprevăzutul pune stăpânire pe reacții, sentimente, acțiuni. În coșul de cumpărături cărțile sunt pe ultimul loc și, chiar dacă le iau, nu toți au timpul și relaxarea necesară să le parcurgă. După o zi epuizantă te uiți puțin la tv sau navighezi pe net și te bagi la somn fiindcă insomniile le au doar cei bogați sau cei care nu au o muncă ce include efort fizic. Așa ating și întrebarea a cincea întrebare de bază a unei scriituri sau demers jurnalistic - scopul, "de ce?" să scriu. Nu vreau să scriu o carte nici că așa e moda, nici că-s forțată de foame și nevoi și nici că simt nevoia să mă descarc. Spunea un scriitor că mai grav decât să pierzi trenul este să iei trenul greșit. Întrebarea e cum afli care-i trenul tău corect, în care chiar trebuie să te afli. Și, dacă schimbi trenurile, în care te urci?... E cel bun, e unul rău?... 
Totuși... ce e o carte? Cartea e viața... Iar viața este o inspirată și sublimă creatoare de povești în care ești implicat sau nu... ale tale, ale altora, ce trece prin tine de la alții și viceversa. Generos, ironic, frumos sau afectuos, ea ți le aduce sau ți le amintește. Cred că totul depinde de sincronizare și de simbioza acțiunilor tale cu ideile și oportunitățile. Restul e ca o dictare, ca o melodie pe care o fredonezi lejer la duș sau cu ochii către stele, neștiind pe moment dacă a mai fost cântată vreodată. "Drumețule, nu există drum, el se-ntinde pe măsură ce mergi!" ("Caminante no hay camino, se hace camino al andar... Caminante, son tus huellas el camino y nada mas" - Antonio Machado)

"urmele pașilor tăi ți-s drumul, nu altceva..."



              Surse foto: www

sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Mini-biblioteca mea nouă


În ultima vreme am lăsat puțin blogul și alte rețele de socializare pe ultimele locuri pentru că am o nouă "jucărie" preferată numită ebook reader. Mi-am luat unul în rate gen "cumperi acum, plătești la anul!" împreună cu o tabletă pentru fiică-mea, mai mare decât cea pe care o avea. O. și-a luat un hard extern cu banii jos. Precum presupui, totul s-a înfăptuit de Black Friday. Sunt cârcotașă din fire și-mi mențin părerea că la noi nu-i ca la alții și, desigur, nici această zi n-are asemănare cu originala Black Friday și ceea ce presupune ea în țara de unde vine, SUA... acolo sunt reduceri mult mai multe și mult mai mari. 
La noi, reducerile sunt mai mici, aproape ca niște discount-uri sezoniere, mie mi se pare că retailerii oricum le-ar fi făcut, e o numai o părere, poate eronată, nu știu n-am contabilizat nimic. Am apreciat ochiometric. Totuși țin să punctez că am aceste rezerve. Mă rog, ca să documentez un pic articolul, am distribuit  pe G+ o postare fix despre această zi cu însemnătatea ei, puțină istorie, oferte, sfaturi.
În fine, îmi doream de multă vreme un ebook reader adevărat, nu o tabletă, doream să citesc cărți glisând să ajung la următoarea pagină, să pot să port o mini-bibliotecă pe unde mă duc (presupunând că am chef și timp de citit), mi-l doream cu ecran mai mare, dar mi-am dat seama că e mai comod așa, cu diagonala de 6 inch.
În rest, cu viața... a venit frigul, urăsc asta, zilele-s relativ monotone, mie-mi trebuie nuanțe, le mai  colorează cei de lângă mine, slavă Domnului! 
Și da, mai e puțin până rup ultima filă din calendarul de pe hol, lăsând să se vadă zilele lunii decembrie... mereu rămân uimită de cât de repede se scurg... anii...
Week-end plăcut, mă opresc aici, deocamdată, că apoi iar mă năpădesc gânduri de tipă aflată la criza vârstei mijlocii :) și nu vreau să indispun pe cineva...
Să ne fie bine, mie, ție...!



Surse foto - arhiva personală și www.

marți, 15 noiembrie 2016

Gândurile la indigo


Au venit de ceva vreme zilele acelea întunecoase de toamnă, cu ploi și nori magenta, atmosferă apăsătoare și frig. Totuși sunt unele zile în care percepi mai adânc și mai copleșitor aceste neplăceri. Chiar fără să fii meteo-dependent simți neajunsurile lor. Dacă astfel de zile se pliază pe o stare sufletească lipsită de echilibru, oscilantă, atunci ajungi să le vezi și mai mohorâte. Oarecum seci. Total indezirabile.



Nu mi-am propus să defilez aici cu vreo fericire închipuită, ce scriu are legătură cu ceea ce simt, chiar dacă peste vreme nu mă regăsesc în anumite gânduri. Pur și simplu sunt o femeie care nu a învățat să-și controleze emoțiile în totalitate, eu vorbesc și scriu de multe ori sub impulsul momentului. Însă asta nu-i bai, din punctul meu de vedere, fiindcă nu m-a contractat nimeni ca bufon și nici coaching personal nu intenționez să fac. Recunosc că am perioade în care sunt realistă și îmi dau seama că nu tot ce zboară se mănâncă... Dar când gândul mă duce departe, îmi trebuie o atmosferă propice, de atenție, iubire, calm, emoție, viață sentimentală pentru a țese covorul magic pe care să plutesc. Trebuie, în același timp, să mă simt vie, să vibrez, să zâmbesc, să iubesc pentru ca povestea mea să fie veridică. Pentru că, fie că recunoști sau nu, tu cauți o poveste aproape sau pe deplin similară cu a ta... vezi de multe ori, că vrei sau nu, gânduri la indigo (nu forma, ci esența). Este normal să fie astfel pentru că toți suntem oameni. Și, sincer îți spun, nu te mai frământa dacă treci pe lângă un om pe stradă și vorbește despre ceva ce tu trăiești sau ai trăit recent!... Nu o lua personal! Nu vorbea despre tine, răutăți d-astea fac doar copiii! Acea persoană își spune de fapt propria poveste, e doar o coincidență că tu te aflai acolo. Ne gândim de regulă la aceleași lucruri și ne confruntăm cu probleme asemănătoare. Ceea ce ne diferențiază este modul în care le abordăm, ce concluzii tragem, cât ne afectează și cum înțelegem să ne schimbăm. Factorul de influență cel mai profund este iubirea. Dacă abordezi viața din această perspectivă, dacă ai lângă tine oamenii potriviți, dacă ești un om structural bun nu numai că vei avea impact asupra celor din jur, ci îi vei și schimba. Se numește puterea exemplului personal. 




Pentru a fi clară, pentru a mă lămuri, voi merge iar la această postare Pășește lin, unele amintiri dorm încă!  din care am rămas cu două întrebări: dacă bunătatea este direct proporțională cu inteligența și care este rostul pentru care îmi doresc să asimilez cât mai multe cunoștințe. Voi încerca un rezumat al unor posibile răspunsuri...
Din punctul meu de vedere, omul nu poate fi sută la sută bun. Chiar și băbuțele acelea simpatice, bunicuțele noastre, au o doză de răutate... amintește-ți că ele sunt soacre sau că stau pe bancă la poartă și bârfesc. Sau sunt oameni stăpâniți de diverse emoții - mânie, dispreț, dezgust, invidie, ură, ostilitate, ofensă, silă, furie. Iar această stare de fapt nu înseamnă că așa ești tu construit, să fii rău, ci că în anumite momente din viață ai fost stăpânit de respectivele trăiri. Inteligența emoțională este altceva decât inteligența cognitivă, dar acestea nu se exclud reciproc. Nu cred că oamenii cu un IQ mare își gestionează mai bine emoțiile, știu ditai personalitățile care plâng de bucurie sau de nervi, care râd de bancuri deocheate, care dau frâu liber violenței  și multe alte trăiri ce pot părea ciudate venind de la x sau y.
Dacă ți se pare că mă încurc în explicații și nu am discurs este pentru că sunt multe posibilități și foarte multe tipuri unice de caracter. Nici nu știu, de exemplu, cum e mai bine: să fii inteligent și să ierți, dar să nu uiți (că ai o memorie bună), să fii prost și să nu poți să ierți, să fii prost și să uiți fără să vrei... sunt multe alternative. Concluzionând, cât de cât, vorbind strict din experiențele mele, nu cred că a fi bun implică a fi inteligent și nu cred nici că dacă ești inteligent ești o persoană plină de bunătate, iubitoare, empatică.  
Cât despre dorința de a mă instrui permanent, cred că nu trebuie să caut o noimă neapărat, din moment ce așa am fost mereu, așa mă aduc aminte. Am învățat mai mult singură, mai întâi dintr-o pornire de a obține prețuirea celorlalți (colegi, profesori, familie) și apoi dintr-o necesitate de a găsi explicații, o foame de adevăr (așa relativ și subiectiv cum e el), o goană după emoții și după o anume simplitate (paradoxul simplu-prețios). Fără doar și poate, faptul că acel ce este lângă tine te validează și îți recunoaște cunoștințele, că trage din ele un folos învățând ceva, că-l ajută, că-l instruiesc, că-l influențează sau îl modelează este unul motiv să îți continui căutarea, să te duci mai adânc în miezul lucrurilor, să vrei să îndepărtezi tot ce nu a dat roade cândva pentru ca devenirea ta ca om să fie completă.




duminică, 13 noiembrie 2016

Cățelușului meu...

Acesta este un articol pentru tine, cățelușul meu, pentru tine, Puf mic. 
Te-am primit acum 16 ani, aveai o lună sau două, eu și cealaltă stăpână a ta eram în Spania. Cel care te-a adus la noi a zis să-ți dăm doar lapte deocamdată, dar, cum tata se afla în vizită și adusese sarmale din țară, ai adulmecat una cu năsucul tău negru și ai înfulecat-o. Am râs de gestul tău și ne-ai fost drag. După sărbători am fost eu în România și te-am lăsat cu Flori și cu Richard, iar tu n-ai mâncat nimic două zile, deși te îmbiau cu pui și alte bunătăți. Îți era dor de mine și eu mă atașasem de tine. M-am întors după două săptămâni, Flori s-a mutat cu Richard, noi am rămas singuri în mare parte din zi. La început rămâneai peste noapte pe terasă, dar fiindcă îți lipeai mutrița de geam și avea ochișorii ăia mărgeluță care mă implorau, te-am lăsat în casă peste tot. Și dormeai cu mine pe pernă sau la picioare. Și-ți dădeam să mănânci și cu lingura mea, și hăpăiai și coca-cola din paharul meu. Nu mâncai tu chiar sută la sută sănătos pentru un cățel, dar erai fericit, aveai năsucul umed, când mă întorceam acasă săreai atât de sus că te prindeam fără să mă aplec. Odată ai furat un os de pui din gunoi, nu aveai voie, te-am prins de ceafă cum te prindea mama ta și ți l-am scos din gură. Aflasem că nu e bine să mănânci oase de pui, dar ulterior, în țară am descoperit cât de inteligent erai, mâncai numai capetele. Preferai crenvurștii și pateul de ficat, nu prea voiai crănțănele, iar noi ne străduiam să-ți facem pe plac. Îți plăceau chiar și bananele, pepenele roșu, ciocolata. 

Ai fost prietenul meu fără glas, care vorbea cu ochișorii, care se cerea în brațe dând din lăbuțele din față, care-mi lingea lacrimile și urla ca un lupișor pe Cherry Cherry Lady. Mă îneacă plânsul, Puffy, ai murit ieri dimineață. Ursulețule, ultima oară când te-am văzut, ți-ai lăsat boticul în palma mea și l-ai ținut acolo o vreme. Am știut că nu mă uitaseși, chiar dacă în ultima vreme erai bolnăvior, te mușcase un câine mai mare, nu ți-ai mai revenit de atunci.
Te-am adus acum ceva ani din Spania ai stat cu noi în casă, te-a plimbat mama, mama n-a mai fost. 
Apoi, am născut, te dădeam afară din camera copilului, mai îți strecurai mutrița pe ușă și o amuzai pe Anita, așteptai resturi din mâncarea ei, ieșeam cu toții la plimbare, îl așteptai pe Ovi să te scoată încă o dată când venea de la serviciu. Când plecam de acasă fără tine, îți lăsam lumina aprinsă și tv sau radio ca să nu-ți fie urât. La ușă lătrai ca un câine mare, cred că acei ce nu știau te închipuiau un dulău, pe tine suflețelule, o mână de cățel. Ești în sufletul meu, în aproape jumătate din viața mea.
În ultimii ani ai stat la curte la tata, primeai grătar mai des decât de la noi, aveai prietenă o pisică, iernile dormeai pe cojoace vechi, în ultimul timp te băgaseși chiar în coteț. La un moment dat, pisica n-a mai fost, ai rămas cu o cățelușă, Vulpea. Deja nu mai aveai glas să latri sau să schelălăi de durere, te luam în brațe să te spălăm și dădeai să muști, nu rău, doar să ne avertizezi că te doare, nu cred că mai vedeai bine, nu știu dacă mă mai auzeai. 
Totuși, n-ai plecat fără un semn, am simțit, deși nu erai lângă mine, că te ridici atingându-mă pe piciorul drept, ca și cum ai fi fost câteva momente cu mine înainte de sfârșit. N-am știut alaltăieri că era modul tău de a-mi spune adio. Ieri am aflat, ursulețule, atât de tare m-a durut, lacrimi încă îmi curg pe măsură ce scriu... îți mulțumesc că ai fost în viața noastră. Ai fost unic, cățelul meu iubit, ai fost un suflet lângă mine, nu conta unde mă plimb prin casă și de câte ori mă ridicam, tu mă urmai peste tot. Puf mic, vino înapoi, aș fi vrut să fi fost cu tine în ultimele clipe, aș vrea ca tu să fi simțit mereu cât de drag ne-ai fost. 
Te iubesc, inimioară mică de cățel credincios., îmi pare atât de rău că nu mai ești, nu mi-am imaginat c-o să mă doară atât.
Și în dimineața mohorâtă de toamnă, te-ai așezat să te odihnești puțin, obosit și trist, așteptând o rază de soare să-ți încălzească corpușorul firav, tot astfel cum tu mi-ai înseninat anii tineri cu zâmbet. N-a mai fost să fie pentru tine suflet bun, ai rămas acolo cuminte și supus, precum ai trăit. 

Pufi si Max 



marți, 8 noiembrie 2016

Pășește lin, unele amintiri dorm încă!


Sunt fraze pe care le-ai rostit cândva și le poți reproduce cu acuratețe peste ani mulți. Una dintre ele este cea pe care am spus-o, verbal sau nu, când aveam cam 25 de ani și cred că ghicești ce poate fi... era aceea cu "lasă, am timp, mult timp!" Am timp și acum, numai că felul în care spun cuvintele este altul, mai resemnat, și, de multe ori, mă întreb ce semn de punctuație să pun. Nu e mai potrivit un semn de întrebare? Aroganța și siguranța de atunci au fost înlocuite de neliniște, de zbucium, de îngândurări repetate. Nu vreau să fac o dramă din asta, nu vreau să risc să cad în patetic lamentându-mă la 42 de ani. Totuși, am mult, mai ales când te gândești cum și când au trecut... Am clipe de viață și trăiri alături de alți oameni ce mi se perindă cu o precizie și o luciditate de peliculă, dar am și momente care s-au dus ca un fum, învârtindu-se ca într-un carusel, amețitor, rapid și inutil...
Am un nuc în fața blocului, ce-și întinde crengile până la etajul la care stau. Săptămâna trecută era înfrunzit, astăzi nu mai are decât câteva frunze răzlețe. Chiar le vedeam desprinzându-se și picând uneori.  Așa simt eu perioada aceasta între adolescență și maturitate. Am fost, între anii aceștia mulți, o frunză în bătaia vântului, ce a căzut cât ai clipi, brusc, trist, fără sens. Știu ce am făcut pentru mine în fiecare an de atunci încoace, pentru re-naștere, însă nu văd rostul, pentru ce am evoluat?! Pentru ce înaintez în vârstă foarte informată, documentată, oarecum "doctă"? Pentru cine mă pregătesc atât? Dumnezeu mă știe de mică, fix ca pe oricare, pot să fiu și mai prostuță în fața lui, nu înseamnă că-l iubesc mai puțin, iubirea nu e condiționată de inteligență. De ce învăț, de ce citesc, de ce mi-e foame întruna de cuvinte? Bani buni nu se fac din asta, trebuie să fii genial să dai o lovitură, deși, la ce bestseller-uri sunt pe piață,  poți să fac lejer o încercare. 
Știu că e imposibil din punct de vedere fizic să trăiești zi de zi cu adrenalina stimulându-ți mușchiul cardiac, la intensitate maximă, pe cai, în vâltoarea vieții. Poți încerca să captezi totuși aceste clipe când apar, să fii pe fază, adică.  Știu să râd, să zâmbesc, să respir adânc. Știu că pe măsură ce clipesc, toate momentele trec, imprimându-se sau nu pe retină, alcătuind filmul care mâine va începe cu ieri... am râs, am zâmbit, am respirat adânc și am scris sau nu despre toate acestea. 







Știu că deși am un telefon mai performant decât anul trecut nu vorbesc mai des cu prietenii, nu fac mai multe poze sau filmulețe cu el, nu mă joc ceva instructiv și nu din cauză că nu mi l-aș fi dorit, pur și simplu cred că îmi dau singură timp lăsând totul pe un mâine nedefinit. Invitat la o emisiune Tv, Cătălin Botezatu constata, oarecum dezolat, că tinerii de azi nu își fac planuri, nu au ținte definite și scopuri clare, ei trăiesc momentul și atât. Așa este. Dar, eu întreb - într-o lume atât de nesigură, cu un viitor incert, într-o țară care confundă tupeul cu curajul și își îndepărtează valoarea autentică, ce repere să ai, ce modele să urmezi, ce plan să trasezi? Eu nu trăiesc pe repede înainte, ca regulă, dar dacă trebuie să accelerez o fac. Așa se trăiește acum, se mănâncă pe fugă în fața televizorului sau lângă computer, se fac temele repede și calculele aritmetice cu calculatorul (pe ascuns, să nu mă prindă mama, care amestecă în ciorbă), se iau pastile la indicațiile farmacistului (care încurcă locația vezicii biliare cu aceea a splinei, lui O. i-a spus o tipă că fierea e în stânga!)  și multe alte anormalități pe care nu poți să nu le sesizezi. Dacă așa se trăiește acum, nu mă opun, nici nu ader, ci doar mă port natural, cu multă înțelegere de sine. Și dacă eu, prin prisma educației primite, a autoeducației, a experienței de viață de până acum, fac ce trebuie și totul este bine cu mine și cei dragi, atunci îi voi mulțumi lui Dumnezeu și voi continua să merg pe drum, cu sau fără un plan. Trăiesc acum și deja este momentul trecut. Nu există clipa prezentă, trecută, viitoare, viața e formată din trăiri, simțiri, sentimente. Timpul este doar un reper care te ajută să faci puțină ordine. Un semn de orientare care pe mine mă împiedică, mă rănește, mă estompează, dându-mi uneori însă și dovezi de prietenie. Sper să nu fie cel mai fals amic al meu!
                                 
                 Bună dimineața mie, ție...!






Surse foto: www

Drumuri printre... cuvinte




                   


                   Încep acest articol prin a-ți mărturisi ceva ce tu știai despre mine încă de la primele postări - îmi place să citesc! Că se reflectă sau nu din personalitatea mea, cititul este pentru mine o pasiune. Mă interesează mai mult să simt atunci când mă cufund în viața și intimitatea altora decât să vorbesc despre aceste trăiri. Editura RAO  a lansat însă o provocare pentru mine, invitându-mă să povestesc despre ce aș dori să citesc în timp ce afară ninge liniștit, iar eu, într-un fotoliu comod, savurez un ceai cald cu scorțișoară. Sună tentant, nu? La căldură, relaxată, prea destinsă aș spune, mintea mea cere puțin suspans dublat de acțiune și senzații intense.



Prima alegere a fost o carte,  intitulată Omul nepotrivit , a lui John Katzenbach, un thriller psihologic interesant despre fixații și obsesii, dragoste cu sila, amenințări și pericole. La polul opus stau dragostea de părinte cu spaima, neliniștea, dăruirea totală și dorința de a-și vedea copilul în siguranță, protejat. Subiectul, destul de palpitant și terifiant în sine, este abordat într-un mod trepidant din perspectiva ambelor părți - cel care caută să se răzbune și victima sa. Intriga este construită în așa fel încât să te țină pe marginea scaunului, nicidecum confortabil și surâzător, afundat între perne, dar asta am și căutat. La final, autorul a conchis cu o idee care te îngrozește, cuprinsă în zicala "acel ce doarme cu paloșul sub pernă, de paloș va muri". Este similar cu proverbul românesc, uitat de mulți atunci când comentează malefic sau când sunt stăpâniți de răutate față de semeni -  "Cine sapă groapa altuia, singur cade în ea." Nota bene!









                        Lăsând noaptea să-mi fie sfetnic, trec la cea de-a doua alegere. Mă opresc tot la editura RAO, la o colecție superb realizată din punct de vedere grafic, deosebită și atrăgătoare, care prezintă operele celor mai renumiți scriitori ai tuturor timpurilor. Vorbesc de RAO  Clasic și aleg, dintre cele trei cărți ale lui Gabriel Garcia Marquez cumpărate recent, să re-citesc Un veac de singurătate, fiindcă mi-e dor de cartea asta, descoperită când eram la liceu, tot astfel cum mi-e dor de cineva sau ceva drag. O aveam în ediția veche, cea negru cu roșu, am tot împrumutat-o și apoi i-am lăsat-o cadou unei prietene. Gândul meu era s-o iau pe aceasta, cu traducerea bazată pe cea mai autorizată ediție, cea comemorativă, apărută la Madrid în 2007, sub egida Academiei Regale Spaniole și a Asociației celor 19 Academii de Limbă Spaniolă, știind că este singura care se bucură de privilegiul de a fi fost revăzută de autor. Și un scriitor mereu tinde să modifice ceva la conținut, nu? De regulă, îmbunătățește! Iar să îmbunătățești o scriitură premiată cu Nobel, genială în sine... imaginează-ți ce măiestrie artistică care tinde spre desăvârșire! 











                                 După ce voi termina cartea îmi voi cumpăra, de același autor, „A trăi pentru a-ți povesti viața”, un volum de memorii, cu mărturii despre viața lui publică, despre secretele vieții sale particulare, încifrate în romane. Categoric, sud-americanul e un om fascinant, merită prețuit, admirat pentru abordarea actului literar,  iar pe lângă curiozitatea strict umană pentru amănuntele despre el, mă interesează și punctul lui de vedere ca ziarist, felul în care aborda gazetăria, modul său inedit de a vedea lucrurile și unele aspecte ale vieții.








                         A treia alegere este aleatorie, în sensul că nu mi-a fost recomandată de cineva care a citit această carte. Am citit pur și simplu in brief  despre „Prințesa lupilor”  de  Cathryn Constable atunci când am răsfoit site-ul  editurii RAO  căutând o carte la secțiunea ficțiune-tineri. Pentru că la noi în casă toată familia citește. Mi-a plăcut prezentarea cărții și m-am gândit să i-o dăruiesc fiicei mele cu ocazia sărbătorilor de iarnă, mai ales pentru că subiectul este atrăgător - prințese, diamante pierdute, palate, nopți reci în Rusia, zăpadă și lupi. Sigur lectura o va prinde în mreje, o va captiva și, cum avem două fotolii, unul va fi ocupat de ea. Ne vom zâmbi și voi fi acolo să-i explic "cuvintele necunoscute". Deși citește și el, O. este atras cu predilecție de filme, așa că îl vom invita din când în când să părăsească pelicula, atrăgându-l cu discuții interesante și cu deliciosul nostru ceai de scorțișoară.



                  Mă mulez pe gândul scriitoarei Ioana Pârvulescu, ce afirma că literatura nu a plictisit-o sau dezamăgit-o niciodată. " M-au decepționat zeci, poate sute de cărți, mii de pagini neinspirate, dar nu literatura. Am impresia că, dintre multele bunuri perisabile ale vieții, are termenul de garanție cel mai generos. (...) Mă simt bine evadând din propria viață în cea din cărți, mă simt la fel de bine când viața din cărți îmi invadează propria viață și mă ajută s-o înțeleg."
                  Aș scrie mult mai mult despre lecturile mele, pasiunea de a citi, tipul de caracter preferat, scriitori pe care-i iubesc, am multe povești, dar toate la timpul și... locul lor pe blog. :)  Precum o carte cuprinde un mod de a gândi identic sau asemănător celui propriu, toți trăim cu speranța că-n viața asta vom întâlni măcar o persoană care ne conține, total sau parțial.  Găsind-o și în realitate, vom da contur visului, îl vom savura și vom începe să  construim alte vise. Lectura le colorează, le variază, le ajută să se realizeze... E o călătorie în care fantasticul se insinuează plăcut în realitate, irealul devine posibil, iar lumea cuvintelor îți modelează propria lume.... E o lume ce mă împlinește, mă uimește, mă atrage, mă învață!








Am scris acest articol pentru Superblog 2016.
Surse foto: site-ul  http://www.raobooks.com/ și arhiva personală.
Sursă citate: "Cartea întrebărilor" de Ioana Pârvulescu
                         și "Proverbe românești"

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Marc Anthony - Flor Pálida







"De aquella flor surgieron tantas cosas,
Nacio el amor que un dia se habia perdido,
Y con la luz del sol se fue la sombra,
Y con la sombra la distancia y el olvido."


vineri, 4 noiembrie 2016

A 13-a zodie sau siropul fără brand


            
  
           Oamenii simt nevoia să vorbească, să scrie, să se simtă importanți, să li se valideze calitățile, să intre în dispute, să fie chiar agresivi în mimică și vorbe, uneori. Cu toate acestea, nimic nu se schimbă pentru că protestele n-au forță, mai ales din lipsă de adepți sau susținători. Conflictele se sting din cauza unor temeri nemărturisite sau superstițioase...  de a nu fi taxat de sistem, judecat de semeni, de rude, de bunul Dumnezeu sau chiar de tine însuți... Rămâi epuizat degeaba, nimic n-ai modificat! La avalanșa de informații din diverse și multiple surse, datele sunt asimilate parțial și uitate repede. Mai demult aveam mai des curiozitatea urmăririi firului unei știri (follow-up), acum de-abia îmi aduc aminte să mă uit la filmul x de la ora y, care-i bun, mi-a plăcut ce am văzut în trailer! :)... nici nu se mai pune problema unei continuități a evenimentelor pentru arhiva minții mele!
             În general, în zilele noastre, oamenii duc lipsă de metodă, tactică, un mod de a pune problema și nu din lipsă de argumente, ci pentru că nu mai au răbdare. Simplu. Nu din răutate îți deranjezi colaboratorul de la lucru pentru ceva, orice, ci pentru că tu vrei acel lucru atunci și neapărat. În toate domeniile primează vanitatea, succesul personal și mai rar (spre zero) contează reușita afacerii și bunul mers al unei cauze. Mereu cauți motivația personală, de regulă banul, în detrimentul spiritului de colegialitate și al profitului firmei. Întotdeauna primezi tu fără să ții cont de nevoile celuilalt... și-apoi te miri că-i sare țandăra sau nu ți-e prieten!
             Sunt și situații de viață în care oamenii cu argumente rezonabile pierd puncte, de fapt aici, pe ale noastre plaiuri, aceste situații sunt predominante. Sunt acele situații care fac un simplu sirop să se vândă mai bine decât un brand autentic, fiindcă se dă ieftin. 
Sau, văzând din alt unghi, sunt momentele de intensitate mică ce vin însă la momentul potrivit, lovesc slab, dar cu impact. Depinde de viteza pe care o are obiectul, chiar dacă e ușor poate sparge un corp mai greu... ceva de prin fizică, nu stau să răvășesc noțiunile astea prea mult acum. Lenea e un punct în minus la mine...

Însă, eu sunt o optimistă, precum mă știi, n-am scos în evidență partea cu finalitate negativă... Prefer să visez cât de des pot, să explic de câte ori e necesar, să aștept, să dau detalii, să scriu fraze lungi formate din propoziții separate de puncte de suspensie. Mă centrez pe idei și mai puțin pe forma în care le redau, mă concentrez pe logica unui concept, pe originalitatea lui. Un gând se schimbă în funcție de stare, de trăire, iar acestea variază în funcție de emoția simțită.
Îmi place să scriu despre mine, dar am ales ca acest blog să nu fie nici orarul meu zilnic, nici lista de cumpărături. Ceea ce înseamnă că nu voi scrie despre a 13-a zodie...

                       Bună dimineața!

Toate fotografiile sunt din surse web.